In Bucuresti este aproape imposibil ca un om cu dizabilitati sa poata face lucruri elementare. Probleme sunt inca din momentul in care iesi pe usa si caruciorul nu incape in liftul blocului. Ajungi la parter dar ai de coborat trepte pentru a iesi din bloc. Vrei sa cobori de pe trotuar ca sa traversezi dar iti dai seama ca un sofer a parcat in locul unde bordura este "lasata". Aceeasi problema apare cand vrei sa urci trotuarul. Asa ca o iei pe strada pana intr-un loc unde poti urca pe trotuar. Ai ajuns la alimentara si vrei sa-ti iei o paine dar nu poti intra in magazin din cauza unei trepte. Reusesti sa-ti iei paine si te intorci spre casa mai obosit decat ai fost vreodata.

Sunt lucruri la care nici nu ne gandim dar se intampla. Din pacate, acei oameni se bazeaza pe rude sau asistenti sa poata iesi din casa si ne miram cand vedem un om cu dizabilitati fizice mergand pe strada neinsotit. Fie ca este vorba de cumparat o paine sau haine, fie ca este vorba de mers la vot sau platit facturi. Oriunde ar merge, ei raman blocati de o treapta. Prin acest eveniment vrem sa promovam ideea ca acei oameni exista si au nevoie de ajutor sa urce o treapta pe drum spre magazinul la care un om normal se duce fara efort.

Eu am trecut prin multe si am patit multe. Dar sunt optimist de fel si prefer sa ma gandesc la viitor decat la trecut. Din pacate inca ma mir cand vad oameni care se descurca singuri prin Bucuresti. Sunt atat de putini, incat ii numeri pe degetele unei maini. Si totusi am vazut un tanar cu dizabilitati pe un scuter normal, dar care avea 2 roti de bicicleta adaugate ca sa nu se rastoarne. Am avut ocazia sa cunosc niste oameni deosebiti care m-au ajutat. Astfel, acum pot pedala pana la un magazin de unde am nevoie de ceva, dar nu pot intra. Oriunde ma duc, aud doar cuvinte de lauda la adresa bicicletei. Nu intereseaza pe nimeni ca eu defapt, ma chinui sa supravietuiesc in acest oras. Am totusi speranta ca intr-o buna zi, situatia mea se va rezolva. Dar raman cu gandul la toti romanii care acum stau in casa pentru ca nu au loc in lift.

Totul a fost normal pana in Martie 2004.
Primele simptome erau asemanatoare cu gripa: febra, o urticarie si tuse. Dupa cateva zile de tratament in urma carora nu s-a schimbat nimic, am ajuns sa ma internez in spital pentru ca mai aparuse un simptom: doua articulatii inflamate.
Timp de 6 saptamani, doctorii au facut analize peste analize, au luat in considerare diverse diagnostice, dar nu rezolvasem nimic. Asa ca am luat decizia de a schimba spitalul, desi eu inca nu aveam un diagnostic clar.
Acolo, lucrurile mergeau mai bine dar totusi eu deveaneam din ce in ce mai slabit. In Decembrie 2004 eram prea slabit sa mai pot face activitati normale, iar in Ianuarie 2005 deja nu mai puteam iesi din camera si am ramas la pat pana in Aprilie 2008. Acei ani au fost destul de grei, dar am lasat trecutul deoparte si m-am concentrat pe viitor.
Problema este ca totusi am stat imobilizat din cauza durerilor, ceea ce a dus la aparitia unor calusuri pe articulatii, in special la genunchi. Cu alte cuvinte, nu puteam intinde piciorul mai mult de 90 de grade.
In urmatoarele luni lucrurile se mai imbunatateau incet-incet dar nu progresam din punct de vedere fizic.
In August 2009, la recomandarea unei cunostinte, am ajuns la Claudiu Constantin, kinetoterapeut la fundatia "Copii in dificultate" si am fost foarte multumiti. Am descoperit ca vede lucrurile diferit si lucreaza intr-un stil diferit, nemaiintalnit pana atunci. Asa ca au inceput sa apara mici progrese.
In vara anului 2010, mi-am adus aminte ca vazusem in reportaj, in care un domn venise pe o tricicleta recumbent, din Austria pana in Romania. Asa ca am inceput sa caut o astfel de tricicleta, gandindu-ma ca imi poate fi utila. Si asa am descoperit firma Hase Bikes din Germania care construieste si triciclete speciale pentru persoane cu dizabilitati. Apoi, m-am gandit sa mentionez despre ea pe reteaua de socializare Twitter, gandindu-ma ca oricum este prea scumpa pentru posibilitatile noastre.
Apoi un prieten de pe Twitter, m-a parat unei domnisoare care are experienta in strangeri de fonduri si ea s-a decis sa ma ajute.
Am inceput sa pregatim campania si doua luni mai tarziu, aveam banii stransi: 2300 Euro. Am contactat cel mai apropiat dealer Hase, aflat in Budapesta si am dat comanda pentru tricicleta.
3 saptamani mai tarziu, tricicleta ajunsese la dealer si eram atat de entuziasmat, incat am vrut sa mergem personal sa o luam. Si am reusit.
M-am entuziasmat foarte tare cand m-am asezat in ea si am inceput sa pedalez cativa metri, vazand ca nu imi este greu.
Revenind acasa, mi-am propus sa ies cat de mult pot si am ajuns sa am si primul record personal: 28 Km.
Acum sunt pe calea cea buna si abia astept sa vad ce imi rezerva viitorul.