În mod normal un istoric este despre o înșiruire de fapte într-o ordine cronologică. E adevărat, doar că în acest caz îmi place să cred că lucrurile pot fi spuse și altfel. Pentru că este altfel.

În primul rând să mă recomand, sunt Valentina și sunt una dintre multele persoane care au plâns la imaginile cu copiii de prin instituțiile de stat din România anului 1990. Țineți minte acele imagini cu paturile de fier, copii subnutriți și într-o stare jalnică?

De fapt situația acelor copii era doar vârful unui aisberg care a făcut, mai apoi, subiectul multor știri interne și internaționale. Pentru o vreme acei copii erau România.

Știți sentimentul acela de neputință pe care vrei să îl transformi într-o acțiune concretă pentru că dacă tu nu o faci, nimeni nu o face. Exact acest lucru am simțit atunci față de toate aceste lucruri și am decis să încerc să fac ceva.

Frică, rușine, piedici, necunoștință și ignoranță au fost și uneori mai sunt lucruri pe care le întâlnesc atunci când am vrut sau vreau să schimb ceva.

Altfel spus am început să mă gândesc cum pot să transform acest sentiment într-o realitate şi am descoperit visul unui om care alaturi de alţi oameni de bine au dat startul acestei schimbari începând cu anul 1991. Am rezonat din prima clipa cu acest vis, care a devenit un vis comun.Si întrebarea firească a devenit ce aș putea eu să fac? Cum aș putea contribui eu la schimarea situației unor copii care erau condamnați la moarte, deși nu erau morți!

HIV era pe atunci ceva care avea toate ingredinetele pentru a izola, pentru a fi evitat și uitat.

Aici a intervenit providența, cred și sper, pentru că Dr. John Walmsley alături de alţi voluntari englezi (asistente şi ingijitoare) au vrut să schimbe situația copiilor infectați cu HIV şi sa arate tuturor ca daca vrei se poate.

Așa a început totul, cu cei 900 de copii, cu HIV și SIDA, din centrul Sf. Laurențiu din Cernavodă. Multe s-au schimbat de atunci, dar cel mai important lucru este moștenirea sau telefoanele primite de sărbători de la copiii de atunci, deveniți acum adulți.

De la aceşti oameni am învăţat că …se poate… dacă ai oamenii potriviți în jurul tău, atunci poți face multe, foarte multe.

Și din acel moment am constientizat că nu sunt singură, că în toate lucrurile frumoase şi bune este vorba

despre NOI, echipa care indiferent cum s-a schimbat peste ani a rămas la fel de hotărâtă să fie un sprijin pentru copii.

Știți de ce fuge societatea? Fuge de lucrurile pe care nu le înțelege, despre care aude greșit de la alții, de informații trunchiate sau false. Așa funcționăm și este trist.

După copii cu HIV și SIDA, ne-am lovit de necunștința și ignoranța legată de autism. Am reușit printr-un efort susțiunt să deschidem drumul către inițiative leglislative și să dăm și altora curajul de a ni se alătura pe drumul greu al ajutorării copiilor cu autism. Azi lucrurile arată cu mult mai bine după cei 2000 de copii ajutați, programe de sănătate dedicate și organizații dedicate care acoperă toată țara.

Se zice că unele lucruri nu trebuie să le cauți pentru că te găsesc ele pe tine. Așa se face că în 1999  ne-au găsit copii cu probleme neurologice grave. Nu sunt mulți și nu sunt ai nimănui așa cum din păcate sunt tratați. Oamenii tind să își piardă sperața și dorința de a face ceva, se dau bătuți. CID este acel sprijin la care mulți nu visează și care vine să pună umărul la suferința copilului și a familiei. Pentru că sunt puține cazuri, sunt marginalizate, iar complexitatea îngrijirii lor este un test pentru răbdare, compasiune și cunoștințe medicale mai puțin întâlnit. Cât este de greu, de rar și de scump? Puterile și resursele CID au putut ajuta doar 80 de copii, dar sunt mult mai mulți.

Da …banii sunt problema cu care familiile se luptă în astfel de cazuri. Cunoștințele și grija specială  pentru acele mici suflete completează tabloul unei situații pe care CID vrea să o schimbe.

Drumul din 1991 până în 2019 mi-a și ne-a scos în cale mulți oameni frumoși și generoși fără de care nu aș fi avut despre ce să scriu azi.

Aș putea să vorbesc despre cei 10.000 de copii pe care CID i-a ajutat să meargă la școală sau mai corect să nu abandoneze școala. Din păcate cifra asta mare nu este mare, este chiar mult prea mică raportată la realitatea crudă din țară, o realitate puțin cunoscută sau acceptată. În marile orașe, din confortul casei, al mașinii scumpe și din concediul all inclusive aceste probleme sunt prea puțin vizibile. Sunt departe, sunt ale altora și prea puțin interesante.

Am ales să închei acest istoric, care poate fi completat cu multe pagini despre povești, încercări, eforturi, lacrimi, zambete și realizări cu o concluzie – am pornit pe un drum, am deschis drumuri și acum eu, noi, CID știe unde doare cel mai tare.

Unde doare?

Doare pentru cei abandonați pentru că este prea complicat și scump – copiii cu probleme neurologice.

Doare pentru viitorul nostru – copiii care nu ajung la școală sau o abandonează, care fără educație nu pot crește nivelul de cultură al unei țării, ale unei nații, nu pot să își ofere lor mai multe șanse la imaginile idilice din filme.

Și DA …istoria se poate încheia aici sau poate trece de 2020, doar că NOI ar trebui să fie CID și TU cel care citești aceste rânduri.

cine suntem NOI?

Cartea de vizită care răspune la această întrebare este istoricul CID. Totul a început cu EU, apoi s-a transformat în NOI.

Eu sunt Valentina și …

Alături de mine sunt …. și NOI formăm CID.

CID înseamnă același lucru și în română și în engleză. NU a fost intenționat, dar Children in distress sau Copii în dificultate, înseamnă același lucru și nu este o coincidență întâmplătoare, pentru că nu există așa ceva.

NOI suntem de fapt indivizi care am descoperit că ajutorul acordat altora ne îmbogățește viața.

NOI suntem aceia care nu am fugit de copiii cu HIV/SIDA

NOI suntem aceia care am decis să lucrăm cu copiii cu probleme neurologice grave

NOI suntem aceia care știm ce este acela autism și cum să îl abordăm

NOI suntem aceia care în loc de abandon școlar am ales încăpățînarea de a duce copiii la școală.

NOI suntem aceia care acolo unde nu sunt soluții, inventăm și perseverăm.

NOI suntem x (care e numarul) oameni iar familia CID numără în prezent x (copii din centru, copii din programele de abandon școlar) membri

Misiunea

Deși poate părea de la sine înțeles, misiunea noastră este să ajutăm.

Vrem să ajutăm pe cei:

• mulți care nu o pot face singuri.
• mulți care nu știu cum să ceară ajutor
• mulți care se feresc de rușine sau deznădejde

Noi ne-am asumat să fim aceia care deschid uși către noi orizonturi și care aduc speranță  știți câți oameni sunt fără de speranță?

Suntem una dintre multele organizații care ajută. Ce ne deosebește? Pe de o parte faptul ca suntem printre primii care au făcut asta acum 30 de ani. Pe de altă parte pentru că știm că nu putem ajuta toți copii cu probleme neurologice, așa că pe cei pe care îi ajutăm o facem cât putem de bine. Nu putem să îi ferim pe toți copii de abandonul școlar, dar cei care se luptă nu o vor face singuri, vor avea sprijin și posibilitatea sa studieze peste hotare.

Poate nu facem mult, dar misiunea noastră este să conteze acel bine.

De fapt nu am putea avea o misiune dacă tu și cei ca tine care au citit nu ne-ar fi ajutat.

Mulțumim!