Poveşti de viaţă în “stare de urgenţă”

Prima saptamană în care am distribuit pachetele cu alimente și materiale igienico-sanitare ,obținute de Fundatia CID prin aplicarea unui proiect către Fondul de Urgență creat de Fundația Comunitară București și ING Bank, s-a incheiat.

În contextul pandemiei creeate de noul virus Covid-19, ajutorul Fundației CID nu a întârziat să apară!

Astfel, zeci de familii vulnerabile au simțit pe deplin bucuria de a primi un sprijn în aceste vremuri tulburi.

Pe parcursul acestei misiuni pe care ne-am asumat-o, am descoperit cu tristețe faptul că există numeroase familii care trăiesc la limita existenței , fie din cauze economice, a stării precare de sănătate sau a vârstei înaintate care limitează posibitatea unui trai decent.

Sunt poveşti de viaţă care ne-au marcat şi care merită să fie cunoscute!

Astfel vă prezentăm o parte din aceste poveşti, nu doar pentru a trage nu semnal de alarmă că în România încă mai există aceste situaţii extrem de dificile, dar şi pentru a vă încuraja să nu uităm de semenii noştrii.

 

Elena locuieşte în satul Turburea din Comuna Corbeni, sat care este situat la aproximativ 7km de centrul comunei. Drumul pietruit pe alocuri este lung şi anevoios. Acest sat mărginaș găzduiește în jur de 30 de gospodarii dintre care majoritatea sunt locuite de bătrâni.

Elena, o bătrânică octogenară, încercată de diferite afecțiuni ce survin odată cu înaintarea vârstei, stătea ghemuită în micuța sa casă care părea la prima vedere una părăsită.

Singurele lucruri care animau acel loc erau cainele si cocoşul care umblau nestingheriți prin curte.

În momentul în care i-au fost înmânate pachetele, I se putea citi pe față fericirea şi recunoștiința pentru simplul fapt că nu a fost, totuși, uitată.

Ne-a povestit cu tristețe că fiecare zi este un lung șir de așteptări, durere şi singuratate şi că gestul facut de noi reprezintă o adevarată surpriză în viața ei plină de lipsuri. De asemnea, ne-a rugat stăruitor să o mai vizitam. Iar noi sperăm să ne putem întoarce la ea cât încă nu este prea târziu!

 

 

 

Ion, un bătrân în vârstă de aproape 100 de ani, consătean cu Elena, ne-a primit extrem de încântat, debordând de optimism, în ciuda tuturor greutăților întâmpinate pe parcursul vieții.

Ne-a povestit cum de mic a fost o persoană harnică, fiind prezent la toate activităţile gospodărești, cum s-a descurcat în vremea celui De-al Doilea Razboi Mondial, atunci când tot ceea ce știa despre lume s-a schimbat radical și cum lipsurile materiale l-au ambiționat să muncească din greu pentru a-și asigura traiul.

Facând o comparație cu tinerețea sa, ne-a mărturisit cu mâhnire că și-ar dori si acum să mai poată munci la fel de mult, însă sănătatea nu-i permite, din păcate: mersul ii este tot mai greoi iar auzul i-a devenit mai slab.

Oferindu-ne niște lecții extrem de importante, Ion nu este omul care să se plângă, își duce existența cu demnitate cu toate că se luptă cu anumite neputințe si ne îndeamnă și pe noi să ii zâmbim în fiecare zi a vieții noastre lumii ce ne înconjoară.

Totusi, nefiind obişnuit cu astfel de gesturi de caritate, s-a uitat cu sfială în pachetele primite şi ne-a multumit sincer pentru aceste daruri.

Un model de demnitate, onoare şi respect de la care am simţit că avem cu toţii de învăţat!

 

La câteva case am cunoscut-o şi pe Elisabeta. O bătrânică în vârstă de 90 de ani,care în urmă cu trei decenii,a suferit un accident casnic rămânând cu o infirmitate la ochi.

Ne-a povestit cum din anul 1982 a ramas văduvă și cum tot în acea perioadă a suferit accidentul menţionat anterior, întrucât, fiind nevoită să se ocupe de asigurarea unei surse pentru încălzirea locuinței, a mers in padure pentru a taia lemne iar in timp o bucățică de lemn i-a sărit direct în ochiul drept.

Cu toate că viața a încercat-o în cele mai grele moduri posibile, ne mărturisește că cea mai mare durere pe care o poartă este aceea a pierderii propiei fiice. Păstrându-și credința în Dumnezeu, Elisabeta învață, în fiecare zi, să trăiasca fără prezența celor dragi, fiind recunoscatoare pentru tot ceea ce I se oferă.

 

Apoi la o altă locuinţă am aflat dinnou că „suferinţa nu are vârstă”!

Aşa am descoperit-o pe Mirela, o tânără mamă are şi-a pierdut soţul în urmă cu doar o lună. Tânarul plecase de ceva timp în Bucureşti ca lucrător necalifcat în construcţii pentru a asigura familiei un trai mai bun. Chiar înainte de a se întoarce acasă pentru a le fi alături de Sărbătorile Pascale celor doi copii ai săi în vârstă de 14 ani, respectiv 6 ani şi soţiei sale, acesta a cazut de pe o schela.

Din păcate medicii nu au mai putut face nimic pentru el.

Mirela ne-a mărturisit că situaţia lor este extrem de dificilă întrucât, pe lângă faptul că tatăl era singurul care aducea bani, n-au reuşit să–şi termine căsuţa pe care au început să o construiască, aceasta fiind învelită cu un acoperis improvizat.

Apăsată de această imensă durere, Mirela abia a reuşit să ne povestească cele intâmplate, rugându-ne ca de la suflet la suflet să-i fim alături căci se simte intr-o situație atât de sufocantă căreia pare că în aceste momente nu îi poate găsi singură o rezolvare.

Am plecat de la fiecare casă cu dorinţa de a nu lăsa în urma noastră doar un pachet de alimente şi cu gândul de a face tot ce este posibil să revenim cu sprijinul necesar pentru aceşti oameni.

Noi credem într-o Românie unită şi sperăm ca şi alţi oameni de bine să fie parte a sprijinului acordat acestor familii!